Aşa că… Kudos for Marlboro! Ştiam eu că sunt cele mai bune ţigări! (în cazul în care prin “bune” se înţelege cancer, răguşeală, bani arşi şi dependenţă)

Urăsc falsitatea şi minciuna. Tocmai pentru că nu de puţine ori le-am îmbrăţişat. Şi m-au trădat şi m-au lasat mai pustie decât orice durere.

Există o linişte nemaipomenită. Şi ea nu vine din confortul psihic autoimpus. Vine din acceptare. Vine din puterea de-a merge mai departe. Vine din tine. Vine din golul cu care te-ai pricopsit fără să vrei, dar cu care ai învăţat să trăieşti, ştiind că nu vei reuşi să-l umpli niciodată. Vine din acordul mutual pe care-l faci cu timpul: te las să mă imbătrâneşti, dacă-mi păstrezi amintirile. Pentru că nu vrei cu adevărat să uiţi – ne hrănim cu fostele dureri, sugem cu putere din ele, până obosim şi le acceptăm. Dar niciodată nu le uităm.

“Nothing fixes a thing so intensely in the memory as the wish to forget it.” – Michel de Montaigne

*** aştept să-mi spuneţi în ce zodii sunteţi voi ***

O femeie berbec îi spune prietenei ei: dragă, mi se pare foarte ciudat ce se întâmplă – de fiecare dată când cunosc un bărbat mai calumea, aflu fie că e el însurat, fie că sunt eu măritată.

La un an după ce s-a căsătorit cu o femeie taur, un bărbat intră în dormitor ţinând în mână un pahar cu apă şi 2 pastile de Nurofen. “Ce-i cu pastilele alea?”, întreabă ea. “Sunt pentru durerea ta de cap.”, răspunde el. “Dar nu mă doare capul.” – “Aaaa-ha! Te-am prins!”

O femeie gemeni este invitată la dans: domnişoară, se poate? Ea răspunde: da, sigur, dar mai întâi hai să dansăm, totuşi.

O femeie rac este abordată la o petrecere: domnişoară, dansezi? Ea răspunde: da, dar mai întâi s-o întreb pe mama. Tânărul replică: bine, şi întreab-o şi dacă putem să facem sex, ca să nu faci 2 drumuri.

O femeie leu îi spune prietenului ei cel mai bun: să ştii, când mă voi mărita, mulţi bărbaţi vor suferi. El îi răspunde: păi de ce, cu câţi ai de gând să te măriţi?

O femeie fecioară, la plajă, este abordată de un bărbat: ştii care este diferenţa dintre bărbaţi şi femei? Ea îi răspunde: da – când pleacă prietenul meu în apă, îţi arăt. Individul aşteaptă cu sufletul la gură. După 2 minute, femeia ridică prosopul şi îi zice: uite, noi avem slip roz, al vostru e albastru.

După o ceartă între o femeie balanţă şi iubitul ei, acesta pleacă supărat, şi trântind uşa în urma lui îi spune: şi să ştii că nici măcar nu eşti bună la pat! După vreo oră, mustrat de conştiinţă, o sună: ce faci iubita? “Uite sunt în pat.”, îi răspunde ea. “Dar ce faci în pat de la ora asta?”, o întreabă mirat. “Uite, cer şi-o a doua opinie.”

O femeie scorpion, proaspăt căsătorită, îi spune prietenei ei: cred că vreau să-mi omor bărbatul, dar nu ştiu cum. Prietena îi sugerează să facă mult sex cu el, şi astfel o să-l epuizeze până la moarte. După o lună, se întâlnesc iar. Scorpioanca arăta jalnic, iar soţul ei radia. Prietena o întreabă: dar ce ai dragă de arăţi aşa de rău? “Eu? Uită-te la prostul ăsta, nici nu ştie că e pe moarte!”

O femeie săgetător este întrebată de soţul ei: “mi-ai simţit lipsa azi-noapte?” Şi primeşte răspunsul: cum, n-ai dormit acasă?

O femeie capricorn urmează să primească o moştenire substanţială şi discută cu prietena ei despre acest aspect. “În sfârşit nu va mai trebui să faci sex cu soţul tău ca să-ţi cumpere rochii!”, îi spune prietena cu invidie. “Da, voi putea să plătesc pe cineva să facă asta!”

O femeie vărsător discută cu prietena ei. Aceasta îşi face în sfârşit curaj şi îi spune “Să ştii că soţul tău te înşeală!”. Vărsătoarea răspunde calmă: “Ah, dar ştiu asta demult dragă. Ştiu cu cine, ştiu unde, ştiu de ce… însă nu prea ştiu cu ce!”

În timp ce soţul este plecat în delegaţie, o femeie peşti îşi cheamă nişte prieteni acasă. Sticlele se golesc una câte una, hainele dispar, muzica e dată la maxim. Deodată de deschide uşa de la intrare şi intră soţul în casă. Cu ultimele puteri, peştoaica se acoperă cu o cămaşă aruncată pe jos şi spune: “Hai, acum iar începem… gelozii, suspiciuni…”.

Mă zbăteam în frică şi nebunie. Şi aş fi vrut ca măcar pentru o clipă să uit că sunt cine sunt, să uit imensa muncă depusă în procesul de extirpare a ceea ce numeam cândva “rugina sufletului meu”.

Uitasem multe lucruri, însă toate au năvălit prin geamul mare, ca o ploaie caldă de vară, umedă, liniştită şi comodă. Le-am luat ca atare, fără să le judec prea mult, fără să dau formă cancerului ce-mi sfârteca măruntaiele în năvala de şoapte, priviri şi atingeri, încuiate cu o cheie ce-o aruncasem de mult într-un sertar suspendat.

Să vrei să fii ce-ai fost cândva, dar ştiind ce ştii acum. Mulţi şi-o doresc. Eu însă mă curăţasem în sfârşit de orice urmă de regret, de orice îndoială. Suntem ceea ce suntem tocmai pentru că am fost ceea ce am fost. Şi ştiind ce ştim acum, n-ar fi făcut nicio diferenţă.

Fără păreri de rău sau întrebări, m-am ridicat şi-am spus calm “trebuie să plec”. Şi, poate pentru prima dată, am ieşit cu demnitatea intactă şi orgoliul vindecat din locul unde, cândva, îmi spărsesem sulfetul în mii de bucăţi.

Înainte să ies pe uşă, mi-am “achitat” sufletul într-un sărut uscat şi-o privire pe furiş, l-am potrivit bine în buzunar şi-am coborât scările cu spatele la fel de drept ca atunci când am intrat.

Sunt completă.

Am stat minute în şir şi m-am uitat la ea. Era ireal de frumoasǎ. Dupǎ un timp, doi bǎrbați cu lacrimi în ochi s-au ridicat şi au pus capacul peste sicriu, furând ultimele priviri ale trupului fǎrǎ suflare.

“The death of a beautiful woman, is unquestionably the most poetical topic in the world.” – Edgar Allan Poe

Ziceam într-un articol anterior cǎ eu nu obişnuiam sǎ am aşteptǎri, ci vise. Dar n-am realizat cât de subțire e linia dintre cele douǎ şi cât de uşor poți sǎ macini un vis, golindu-l de orice aşteptare. A visa e omeneşte. O facem toți, involuntar. Însǎ a (avea) aşteptǎ(ri) fǎrǎ sǎ te pierzi pe tine în acest proces, e o artǎ. Eu m-am grǎbit mereu, am fost într-o continuǎ fugǎ, o goanǎ dupǎ şi în jurul vieții, care m-a obosit cumplit, şi orice oprire nu fǎcea decât sǎ-mi aminteascǎ câte regrete şi dureri am adunat, câte frustrǎri şi întrebǎri şi delǎsǎri îmi coloreazǎ trecutul.

S-a întâmplat natural, ca orice lucru pe care-l aştepți de-o veşnicie şi pare cǎ nu mai vrea sǎ aparǎ. E un moment, un moment în care parcǎ toate lucrurile se aşeazǎ la locul lor şi nici nu mai ai timp sǎ te intrebi de ce mie, de ce azi, de ce aici. Eşti înmǎrmurit de cât de bine se aşeazǎ piesa care lipsea din puzzle, încât vrei sǎ te porți firesc, deşi îți dai seama cǎ îți tremurǎ vocea şi privirea ți-e complet acaparatǎ de vǎlul verde-albastrui care-ți inundǎ simțurile. Când timpul îți fuge de sub picioare şi ajungi în stadiu în care nu mai regreți aşteptarea, fiindcǎ îți dai seama c-a meritat… ei bine, acel moment îl numesc eu revelator. Dureazǎ câteva secunde, cât un sǎrut scurt şi uscat, dimineața când el pleacǎ la servici şi tu îți bei morocǎnoasǎ cafeaua, cu gândul la bluza pe care trebuie sǎ ți-o calci.

De ce visǎm? Pentru cǎ visele sunt cea mea umilǎ şi nepǎtatǎ dovadǎ de umanitate, scrijelitǎ în epitaful vieții.



(Just a thought that flashed my mind.)

PS: Vreau sa-i multumesc mult lui Alex (Vraciu’ din Shukar Nation) pentru cadoul lui virtual.

Obişnuiam să nu am aşteptări. Aveam vise. Şi nu le ucideam cu pretenţii banale. Îmi trebuia extrem de puţin ca să fiu fericită. Prea puţin. Acolo unde nu era nimic, eu făceam ceva. Dar sunt trăiri, frici care iau forme reale. Te macină până la os, te scufundă într-o mlaşină de îndoieli, până la epuizare.

Cioran spunea: “Sunt experienţe cărora nu le mai poţi supravieţui. După ele simţi că orice ai face nu poate avea nicio semnificaţie. Căci după ce ai atins limitele vieţii, după ce ai trăit cu exasperare tot ceea ce oferă acele margini periculoase, gestul zilnic şi aspiraţia obişnuită îşi pierd orice farmec şi orice seducţie. Dacă totuşi trăieşti, aceasta se datorează capacităţii de obiectivare prin care te eliberezi prin scris de acea încordare infinită. Creaţia este o salvare temporară din ghearele morţii.” ; “Când tot ce ţi-a oferit viaţa ai trăit până la paroxism, până la supremă încordare, ai ajuns la acea stare în care nu mai poţi trăi nimic fiindcă nu mai ai ce.”

Şi atunci m-am întrebat: cum mergi mai departe? Cum te trezeşti, cum îţi bei cafeaua şi îţi fumezi ţigara, cum te speli şi te aranjezi şi ieşi în lume? Cum păşeşti, când totul e nimic şi nimicul e tot ce ţi-a mai rămas? Şi am găsit răspunsul, tot în Cioran…

“Trăiesc pentru că munţii nu râd şi viermii nu cântă… Aceluia care a pierdut totul nu-i mai rămâne în viaţă decât pasiunea absurdului.”

Când nu mai ai nimic, te agăţi de orice. Îţi sprijini îndoielile într-un fir de iarbă, îţi ascunzi fricile sub o piatră, îţi scoţi din dulap un schimb nou de zâmbete şi păşeşti apăsat, cu spatele drept, trăgând aer în piept adânc. Şi continui să îţi bei cafeaua, să îţi fumezi ţigara şi să ieşi în lume, chiar dacă nu mai eşti tu. Te reconstruieşti, te reinventezi, te renaşti. De ce? Pentru că munţii nu râd şi viermii nu cântă. Însă tu da!

Later edit: Cred c-am făcut supradoză de baclava.