Când vrei să nu mai vrei….

Cu cât te forţezi mai mult să uiţi ceva anume, cu atât mai adânc îţi întipăreşti in minte acea imagine. Şi timpul nu şterge, nu vindecă şi nu ajută. El doar păleşte culorile, face din amintiri vii filme fotografice sepia, care-ţi rămân imprimate în memorie ca un tatuaj urât din tinereţe, pe care nu-l poti şterge. Şi e trist, e trist să vezi oameni care cândva au iubit, şi astăzi din infatuare şi egoism pot spune că au uitat. E uman, şi mai presus de orice e nobil, să poţi să spui că ai iubit cândva şi-ai suferit. Să accepţi suferinţa, să ţi-o modelezi şi să înveţi să trăieşti cu ea, e cu totul altă poveste.

Urăsc falsitatea şi minciuna. Tocmai pentru că nu de puţine ori le-am îmbrăţişat. Şi m-au trădat şi m-au lasat mai pustie decât orice durere.

Există o linişte nemaipomenită. Şi ea nu vine din confortul psihic autoimpus. Vine din acceptare. Vine din puterea de-a merge mai departe. Vine din tine. Vine din golul cu care te-ai pricopsit fără să vrei, dar cu care ai învăţat să trăieşti, ştiind că nu vei reuşi să-l umpli niciodată. Vine din acordul mutual pe care-l faci cu timpul: te las să mă imbătrâneşti, dacă-mi păstrezi amintirile. Pentru că nu vrei cu adevărat să uiţi – ne hrănim cu fostele dureri, sugem cu putere din ele, până obosim şi le acceptăm. Dar niciodată nu le uităm.

“Nothing fixes a thing so intensely in the memory as the wish to forget it.” – Michel de Montaigne

Advertisement