Sunt completă.

Săptămâna trecută mi-am închiriat sufletul pentru o amintire. Am păşit cu spatele drept în locul unde ultima dată mi-am abandonat câţiva ani din tinereţe, cu jurământ de ‘nu-mă-mai-întorc-în-veci’. Câteva lucruri se schimbaseră, însă pereţii încă mocneau de râsete, icnete şi adio-uri.  Acum eram doi străini, care împărţeau degajaţi aceeaşi cuvertură cu model leopard, în încercarea de-a părea mai reci decât erau. După mult timp, golul acela imens se închistase într-un simplu “două săptămâni”. Aveam lumea la picioare şi nici măcar cerul nu-mi era limita. O mare de posibilităţi se deschise dintr-o dată, însă m-am trezit prizonieră în propria mea etică morală.

Mă zbăteam în frică şi nebunie. Şi aş fi vrut ca măcar pentru o clipă să uit că sunt cine sunt, să uit imensa muncă depusă în procesul de extirpare a ceea ce numeam cândva “rugina sufletului meu”.

Uitasem multe lucruri, însă toate au năvălit prin geamul mare, ca o ploaie caldă de vară, umedă, liniştită şi comodă. Le-am luat ca atare, fără să le judec prea mult, fără să dau formă cancerului ce-mi sfârteca măruntaiele în năvala de şoapte, priviri şi atingeri, încuiate cu o cheie ce-o aruncasem de mult într-un sertar suspendat.

Să vrei să fii ce-ai fost cândva, dar ştiind ce ştii acum. Mulţi şi-o doresc. Eu însă mă curăţasem în sfârşit de orice urmă de regret, de orice îndoială. Suntem ceea ce suntem tocmai pentru că am fost ceea ce am fost. Şi ştiind ce ştim acum, n-ar fi făcut nicio diferenţă.

Fără păreri de rău sau întrebări, m-am ridicat şi-am spus calm “trebuie să plec”. Şi, poate pentru prima dată, am ieşit cu demnitatea intactă şi orgoliul vindecat din locul unde, cândva, îmi spărsesem sulfetul în mii de bucăţi.

Înainte să ies pe uşă, mi-am “achitat” sufletul într-un sărut uscat şi-o privire pe furiş, l-am potrivit bine în buzunar şi-am coborât scările cu spatele la fel de drept ca atunci când am intrat.

Sunt completă.