Pasiunea absurdului

Nu concep lumea fără frumosul tragic. Găsesc în orice pată de noroi un requiem neterminat şi-n mod instinctual am tendinţa să-l finisez până ia formă reală. Durerea e palpabilă. O găseşti în cearcăne, în mâini tremurânde, în riduri de expresie sau în paşi rătăciţi. E prelucrată, e adusă la nivel de artă, superlativul superlativului. Tu când te-ai privit în oglindă ultima dată? Ai reuşit s-o faci fără să simţi că pământul se crapă şi tu te afunzi într-un abis grotesc?

Obişnuiam să nu am aşteptări. Aveam vise. Şi nu le ucideam cu pretenţii banale. Îmi trebuia extrem de puţin ca să fiu fericită. Prea puţin. Acolo unde nu era nimic, eu făceam ceva. Dar sunt trăiri, frici care iau forme reale. Te macină până la os, te scufundă într-o mlaşină de îndoieli, până la epuizare.

Cioran spunea: “Sunt experienţe cărora nu le mai poţi supravieţui. După ele simţi că orice ai face nu poate avea nicio semnificaţie. Căci după ce ai atins limitele vieţii, după ce ai trăit cu exasperare tot ceea ce oferă acele margini periculoase, gestul zilnic şi aspiraţia obişnuită îşi pierd orice farmec şi orice seducţie. Dacă totuşi trăieşti, aceasta se datorează capacităţii de obiectivare prin care te eliberezi prin scris de acea încordare infinită. Creaţia este o salvare temporară din ghearele morţii.” ; “Când tot ce ţi-a oferit viaţa ai trăit până la paroxism, până la supremă încordare, ai ajuns la acea stare în care nu mai poţi trăi nimic fiindcă nu mai ai ce.”

Şi atunci m-am întrebat: cum mergi mai departe? Cum te trezeşti, cum îţi bei cafeaua şi îţi fumezi ţigara, cum te speli şi te aranjezi şi ieşi în lume? Cum păşeşti, când totul e nimic şi nimicul e tot ce ţi-a mai rămas? Şi am găsit răspunsul, tot în Cioran…

“Trăiesc pentru că munţii nu râd şi viermii nu cântă… Aceluia care a pierdut totul nu-i mai rămâne în viaţă decât pasiunea absurdului.”

Când nu mai ai nimic, te agăţi de orice. Îţi sprijini îndoielile într-un fir de iarbă, îţi ascunzi fricile sub o piatră, îţi scoţi din dulap un schimb nou de zâmbete şi păşeşti apăsat, cu spatele drept, trăgând aer în piept adânc. Şi continui să îţi bei cafeaua, să îţi fumezi ţigara şi să ieşi în lume, chiar dacă nu mai eşti tu. Te reconstruieşti, te reinventezi, te renaşti. De ce? Pentru că munţii nu râd şi viermii nu cântă. Însă tu da!

Later edit: Cred c-am făcut supradoză de baclava.