4 Jul
Răspunsuri
Din nu-ştiu-ce motiv, mai mult de jumătate dintre cei care au citit articolul de ieri, au concluzionat că fata aş fi eu. Şi m-au dojenit, mai mult sau mai puţin. Mi-au lăsat comment-uri lungi şi deşirate (pe care le-am şters), mi-au scris poveşti de viaţă cu poveţe la final pe Y!m (pe care le-am ignorat) şi m-au rugat să nu devin maniaco-depresivă (cam târziu *giggle*). Aşa că, once and for all, fata din poveste nu sunt eu. Şi chiar dacă aş fi fost, credeţi că un comentariu ar fi schimbat situaţia? Îmi menţin părerea: oamenii sunt de căcat.
Later edit:
Mi s-a spus în nenumărate rânduri c-am devenit cinică şi vulgară. Că nu mai sunt toxica de altădată, care vă spunea poveşti nostime despre cum îşi dădea cafeaua în foc. Fapt ce n-aş putea spune că m-a bucurat sau m-a întristat, însă în mod cert şi-a lăsat o oareşicare amprentă. Decizia următoare nu e influenţată deloc de părerile maselor, este strict de natură personală. M-am hotărât să mă reapuc de scris, deci pentru o perioadă voi tranforma acest colţişor virtual într-un fotoblog (sau cum îi mai ziceţi voi). Dacă va ieşi ceva din scriitura mea, nicio grijă, vă invit la lansare. Dacă nu, nu mă poate acuza nimeni că n-am încercat.
Să nu fiţi cuminţi. Ne-auzim în curând.
… şi se urcă în trenul literaturii, fără să privească înapoi, lăsând în urma ei o gară pustiită şi-un câine şchiop.
3 Jul
A fost odată ca niciodată… acum nu mai e.
Eu fac parte din acea categorie de oameni care nu iartă. Dacă m-ai călcat pe coadă, îţi proiectez o flegmă intelectuală* (vezi nota de subsol) fix între ochi şi te scot din raza mea de acţiune. Altfel spus, cuvintele “a doua şansă” nu prea există în vocabularul meu. Din motive cât se poate de clare şi obiective: dacă ai călcat pe bec o dată, ai s-o faci şi-a doua oară, chiar dacă e din greşeală sau înciudapulii. În orice caz, eu nu iert. Câteodată mă fac că uit anumite treburi. Asta când holocaustul răsfrânt asupra mea de un anume X nu e atât de mare şi de grav. Însă cum încerc să mă înconjor de oameni de calitate, în general susnumitul holocaust este pe măsura aşteptărilor (greşite) pe care le ai.
Oamenii sunt o rasă de căcat. Sunt predispuşi genetic spre a înşela, a minţi, a distruge şi-a manipula. Şi de cele mai multe ori, le iese. Şi le iese atât de bine, încât iată-ne în anul 2009 cu un preşedinte marinar, muzică de colecţie cu versuri despre dujmani, buci, bemveuri şi tovarăşi, facultăţi care scot diplome pe bandă rulantă ca pâinile la brutărie, cărţi despre cum să-ţi înşeli nevasta şi ea să nu afle ş.a.m.d. Dar despre toate astea, în alt episod. Ideea de bază de astăzi este că oamenii sunt de căcat, în marea lor majoritate. Jigodii perfide cu un simţ al conservării atât de ridicat, încât calcă în picioare orice, fie că e vorba de spiritul altcuiva sau de o amintire frumoasă. Pornind de la acest fapt, să vă spun o poveste.
A fost odată ca niciodată (că dacă n-ar fi eu nu v-aş mai povesti şi probabil aş sta cu-o bere-n bot într-o bodegă infectă) o fată. Şi fata asta nu era perturbant de frumoasă sau sclipitor de inteligentă, dar avea* (vezi nota de subsol) un suflet bun şi puţinele ei momente de genialitate. Într-un moment de negenialitate, a cunoscut un băiat. Pă net, că aşa-i la modă. Şi s-a îndrăgostit tuta naibii de-i pârâiau papucii şi-i exploda fereastra de Y!messenger. Monşerul s-a prins, şi-a lucrat-o la psihic. A dus-o cu zăhărelul vreo doi ani, în porţii mici şi consistente, că nu e prost deloc. După un an, s-a legat un fel de relaţie virtuală ce devenise mai importantă ca apa sau aerul pentru fata noastră. Monşerul, la fel de misterior şi scump la vedere, apărea din gând în gând şi-i futeza sistemul lu’ asta mică de-o luau dracii. Îndrăgostită până peste cap de-o himeră, a început să dea rateuri în viaţa profesională, luând decizii pripite şi greşite, alunecând uşor pe panta alcoolismului şi-a nebuniei temporare.
Acum câteva zile, monşerul şi-a sinucis imaginea virtuală, lăsând-o într-o groapă adâncă, plină de minciuni şi promisiuni false, goală pe dinăuntru şi uscată de orice simţ al raţionalului. O fi având şi ea partea ei de vină, că i-a crezut lui orice vorbă în mod orbeşte, fără să judece la rece. Da’ nici el nu e uşă de biserică.
Acum spuneţi-mi voi mie, merită monşerul încă o şansă? Eu, de-aş fi în locul ei, l-aş călca cu maşina de tuns iarbă pe gât.
Note de subsol:
flegmă intelectuală = multe cuvinte din alea simandicoase pe care nu le pricepe orice oligofren şi se uită cruciş, dar tu ştii ce-ai vrut să zici şi te doare la 2 metri în spate de părerea lui.
avea = în sensul că nu mai are, a devenit o ruină, un cadavru viu, o mostră a rezultatului unui exerciţiu de răutate.
Mă duc să beau o bere. Oamenii sunt de căcat.
Recent Comments